Cum termenul de reducționism în sine e destul de opac, vom încerca să începem prin a-l defini. În primul rand mentionăm că are trei sensuri principale: reducționism ontologic, teoretic si metodologic. Referindu-ne doar la cel metodologic, putem consulta Encyclopedia Britannica pentru următoarea definiție:
Reducționismul metodologic consta în explicarea comportamentului unor entitați prin comportamentul sau proprietațile altor entitați (de obicei mai mici din punct de vedere fizic).
Cu alte cuvinte, este explicarea comportamentului unei entităti mai complexe prin explicarea comportamentului unor entitați mai simple, de care aceasta depinde.
Reprezinta una din pietrele de temelie ale filosofiei științei și a fost folosit în practică cu rezultate remarcabile (mai ales în biologia moleculară, in secolul 20). Însa deși beneficiile sunt mari, și limitele pot fi prohibitive.
Beneficiile reducționismului sunt multiple. În primul rând, o entitate complexă e greu de studiat. Fie că e vorba de o celulă sau de o societate umană, exista un număr foarte mare de fenomene care au loc, de procese care se influențeaza reciproc, de factori variabili etc. În plus, acestea sunt foarte intricate, pana la punctul în care pare că orice schimbare la un anumit nivel al entitații respective atrage dupa ea schimbări la multe alte nivele. Diferitele procese pot fi chiar indecelabile. Astfel studiul funcțiilor și al comportamentului entitătii respective este foarte laborios, dacă nu imposibil.
Reducerea la entitățile componente ne permite studiul fiecărui proces în parte (mult mai simplu). Mai departe, putem studia relațiile dintre aceste procese și până la urma poziția fiecăruia în cadrul întregului. Acest drum ar fi imposibil de parcurs în sens invers.
În al doilea rând, ne poate fi util să reducem un întreg la părțile componente în situațiile în care nu avem (înca) posibilitatea de a cuprinde întregul. Astfel, avem mai multe șanse - componentele sunt mai simple. Înțelegerea lor poate duce la avansarea cunoașterii în general. Cu alte cuvinte, dacă nu putem înțelege întregul, ne mulțumim cu a înțelege părțile componente. Cel puțin pentru moment.
Limitele reducționismului exista si ele. Și pot fi atât dure cât și descurajante. În primul rând se referă la situațiile în care practica reducționismului e dusa la extrem: "Simplifică cât mai mult cu putința, dar nu mai mult", cum zicea Einstein. La un moment dat nu mai există entitați inferioare la care să se poată recurge. Exemple găsim nenumărate, în istorie: putem aminti teoria substantelor fundamentale in antichitate - materia formata din combinații de apă, pământ, aer și foc.
În al doilea rând, demersul poate fi condus și greșit: putem de exemplu studia și înțelege corect un proces din cadrul unui întreg. Extrapolând presupunem că așa funcționează și în cadrul intregului. Dacă însa acesta interacționează cu alte procese, se poate comporta diferit în cadrul întregului decăt ar face-o în izolare. Ne facem deci o imagine greșita pornind de la subansamble înțelese corect.
In concluzie, reducționismul (metodologic aici) e o unealta care s-a dovedit nu numai funcționala, dar și performantă. S-a dovedit din păcate și prost mânuita în istorie. La fel cum vorbele pot ridica sau coborî pe cineva, așa și reducționismul poate fi un ajutor sau o piedică. Numele jocului e înțelegerea filosofiei subiacente.
Comentarii
Trimiteți un comentariu